Urme de stele

Ce poate fi mai plăcut decât a ști că cineva te înțelege?

Totul începe banal: „Hai să vorbim despre carți.” și  apoi capătă contur. Descoperiți că aveți aceleași preferințe. Nu vorbiți mult, însă destul pentru a-ți da seama că aveți ceva în comun.

Vorbiți despre muzică. Găsești, în sfârșit, după ce ai fost refuzată, pe cineva care îți acceptă preferințele. Chiar mai mult, apreciază ceea ce asculți. Îi oferi o doza de curiozitate și vrea să afle tot mai multe. Ești oarecum surprinsă: „Cum? Cineva își dorește să mă cunoască și e capabil să mă placă?”. În continuare vorbiți, aflați mai multe despre voi și începi să vezi cum te regăsești într-o persoană pe care o știi de atât de puțin timp, dar cu care ai împărtășit atât de multe. Ești din nou surprinsă. Ți se pare ireal. Ți se spune că nu este, dar cum ai putea să crezi în vorbe? Atunci treci la fapte: privești în ochii persoanei respective și vezi o sclipire. Tu, care nu înțelegeai niciodată ce spun ochii, ai reușit să auzi până și cel mai șoptit cuvânt. Ai reușit să vezi cea mai mică scânteie, însă cea mai luminoasă.

În sfârșit ai reușit să faci ceva de care să fii cu adevărat mândră! Totuși, acei ochi au reușit să ascundă ceva. Au ascuns atât de bine încât nu ai putut să înțelegi despre ce era vorba. Probabil nu vei înțelege vreodată, fiindcă e prea târziu.

Acele vremuri s-au stins odată cu stelele pe care le-ai căutat ore în șir pe cer…